Dupa ce am intrat la facultate in Bucuresti, s-a pus problema unde o sa stau si cu cine. In camin probabil ca nu as fi reusit sa-nchid un ochi din pricina piticilor mei cu somnul si studentilor in eterna miscare browniana. Nemaivorbind ca imi era greu sa-mi imaginez cum as putea imparti o camera cu trei persoane si alte 100 care s-ar fi fatait pe usa noastra perpetuu. Cum am fi invatat in sesiune in tot vacarmul ala era un alt mister. Prin urmare, aceasta optiune a iesit din discutie. S-a hotarat ca o sa inchiriez un apartament impreuna cu o prietena foarte apropiata, colega mea de banca din V-XII. L-am gasit, nesperat de repede chiar, printr-un unchi. Ne-am intalnit cu proprietarii, niste oameni foarte faini. Nu pareau genul care intra peste tine cand ti-e lumea mai draga. Am cercetat apartamentul. Era grozav! N-am mai stat pe ganduri. Singura hiba a acestui apartament nu se afla in el ci sub el. Inainte sa ne mutam, proprietarii ne-au avertizat prieteneste ca ar trebui sa avem grija ce facem cu doamna care salasluieste sub noi. Aparent, era un pic nebuna. Cat de nebuna era, aveam sa aflam foarte curand.

Aproape in fiecare seara se infiinta la usa noastra o creatura mofluza cu par valvoi si privire de cotoroanta, scuipand si maraind ca o pisica isterica, ofensata din cale-afara ca o deranjam cu ceva… Cate ceva nou de fiecare data, bineinteles. Nici nu ne-am mutat bine si femeia asta a devenit o obisnuita a casei.

I se nazarea ca era televizorul prea tare si o auzea pe Andreea Esca. ?!?!?! Noi ajungeam acasa mult dupa stirile ei. “Si clopoteii… imi tiuie urechile…” Cuckoo! Tuna si fulgera ca ar fi trebuit sa dam volumul mai mic la combina. Ce atata Elvis?! Cine naiba asculta Elvis, nu stiu… Noi nu. Ne suiera din tocul usii ca o zgariem pe creier cu tocurile. Pe vremea aia, purtam tocuri… inca ma intreb ce a fost in capul meu. Adica n-avem decenta sa levitam pe scari sau prin casa... Goddamnit! Stiam eu ca mi-ar fi prins bine sa ma tin de yoga. Altcandva a ajuns la concluzia ca eu planuiam o spargere. M-a vazut pe camera video din dreptul usii ei mergand pas-pas. Trebuie sa fi fost foarte suspect… Deh, sa mai indraznesti sa pasesti delicat incat sa n-o deranjezi cu tocurile pe nebuna... Altadata ne-a amenintat ca stie ea ce facem noi la baie. Emmm… Say wha’?!

Orice am fi facut, nu era bine! Asta in conditiile in care nu ne-am spart in petreceri (doua au fost, de fiecare data de revelion). Am incercat realmente sa tinem cont de fiecare dintre jeluirile ei.

Culmea culmilor s-a produs cand s-a infiintat din nou la usa noastra, intr-o seara ca oricare alta, cu o noua problema. Nu mai stiu care era, dar imi amintesc ca ne-a tinut o prelegere mai lunga. Era vorba despre cum se astepta ea sa aiba in noi, proaspete studente, un aliat intelectual in blocul ala de analfabeti. Spera ca impreuna sa invingem prostimea. Intr-un final, si-a dat seama ca n-are cu cine. Eu si colega mea eram frumoase si atat. Pe mine m-a busit rasul din cada. Colega mea nu-si mai incapea in piele din fericire. “A zis ca sunt frumoasa! A zis ca sunt frumoasa”. Whoohoo! Inainte sa plece, ne-a suierat ca are conexiuni la nivel inalt cu fata bisericeasca din Romania, ca stie popi, episcopi si alti din-astia interconectati cu Dumnezeu. Si de nu ne potolim, o sa vedem noi!!! Pe Dumnezeu, pe dracu’, sau…? Exista o retea interlopa bisericeasca who takes care of stuff? Ca sa o credem pe cuvant, s-a rostogolit repede pe scari pana la vastele sale apartamente si s-a intors cu un album de manastiri din Romania in brate. Doamna cu buturuga din Twin Peaks curat-murdar! “Uite, Geta Marculescu, asta-s eu! Uite, Geta Marculescu. Uite… si aici, Geta Marculescu”. Ii sclipeau ochii de mandrie… Ne-a lasat albumul, ne-a mai aruncat o cautatura dementa si dusa a fost.

Uite-asa ne-a tinut 6 ani de zile… Daca initial ne cam prabuseam de ras dupa fiecare dintre vizitele ei, catre finalul sederii noastre in acel apartament, a ajuns sa ne stoarca de rabdare. Tot timpul, tot timpul se gasea cate ceva care sa o irite. No, femeia era dusa complet cu pluta si Slava Cerului ca proprietarul o stia foarte bine.

Acum un an si jumatate ne-am mutat de-acolo. Prietena mea cu prietenul ei, eu - de asemenea. In locul nostru s-au mutat niste prieteni de-ai mei. I-am avertizat viguros ca trebuie sa umble cu manusi cu doamna de dedesubt ori le va face zile fripte. Si ce sa vezi? Nebuna a disparut. Poof! Gone! M-a prins intr-o seara si mi s-a confesat indurerata cum fratele ei, cel cu care si-a deschis afacerea cu albumele bisericesti… a tradat-o! Firma a intrat in faliment iar ea si-a mutat centrul de greutate in celalalt apartament, pe acelasi etaj dar sub alti oameni. Karma's a bitch, huh?

Aseara am fost la film, la Medalia de Onoare. N-am de gand sa povestesc despre film. Pot doar sa spun ca mi-a placut foarte, foarte tare si ca Rebengiuc m-a cucerit iremediabil. Stiam deja ca este un actor foarte bun, dar acum am cunoscut si o fractiune din alta bucatica din el. Omul. A aparut dupa vizionare impreuna cu regizorul si directorul de imagine pentru a raspunde la intrebari. A facut-o sugubat, ironic, carismatic si foarte true. Mi-a lasat senzatia ca e un om strasnic, pe langa un actor talentat. Vorba Andrutei, a fost atat de misto ca iti venea sa-l imbratisezi.


Una din intamplarile povestite post vizionare a fost legata de Ion Iliescu, care-si etaleaza pret de cateva minute in film zambetul ala impostor. Domnul Rebengiuc ne-a povestit cum, de ziua lui, niste dulaposi cu cascuta-n ureche si imbracati in costum s-au infiintat la usa lui un cos mare si un buchet de flori (sau ori ori, e posibil sa-mi amintesc gresit). El nu era acasa, asa ca a deschis fiul sau. “Stiti, tata nu e acasa, e …nu stiu unde”. “Stim…”, au raspuns dulaposii prompt si cu subinteles :]. “Va rugam sa ii urati La Multi Ani din partea domnului presedintelui Ion Iliescu”. A doua zi a fost invitat la Cotroceni, in audienta cu presedintele, unde Domnului Rebengiuc i s-a ivit momentul de aruncat cu ironii a la “nu sunt impotriva dvs, pur si simplu nu sunt cu dvs”. Nu i s-a opus :]. Din acel moment, nu s-a mai intalnit cu “Bunicuta”. Until this movie, that is :]

Altfel, go see the movie.



PS. E de zece mii de ori mai misto filmul decat trailerul.

Acum zece zile m-am imbolnavit. De vreme ce eu racesc adeseori si relativ usor, nu m-am ingrijorat prea tare. Mi-am burdusit geanta cu bunataturi de la farmacie, m-am imbracat mai gros si-am asteptat cuminte sa treaca. Primul semnal ca totul avea sa se duca pe Marte cu satelitul, a venit miercuri. Cand cascau matele alaturi de mine de prea multa caldura, cand imi clantaneau dintii-n gura de frig. Febra, va sa zica! Joi m-a cuprins toropeala... Daca as fi fost pisica, as fi tors la gura sobei zile-ntregi, ca apoi sa trag cate-un pui de somn oriunde, oricand, in orice pozitie. Bine-ai venit moleseala! Joi seara... n-am putut dormi toata noaptea din pricina unui guturai. De dimineata, m-a trezit senzatia vie ca in gatul meu si-a gasit adapostul un cuib de piranha. Fucking shit? Raceala asta nu mai trece?

Cand sa-mi inspectez gatul, m-am speriat. Aveam dreptate. "Cuib de piranha" curat-murdar gazduiam, cunoscut sub chipul sau stiintific de "amigdalita". Nuuuuuuuu.... Nu. Nu. Nu. Nu! Imi aminteam vag ca trece greu si dureros. Si in mod sigur nu luam antibioticul care trebuie. Booon... Venise vremea sa verific diagnosticul. Asadar, febrila si cu gatu-n piuneze, mi-am urcat posteriorul intr-un taxi in cautare de vindecatori...

Prima doctorita la care am fost era medic de familie la nu stiu ce institut. Am gonit ca vantul si ca gandul ca s-o prind pana in ora unu, cand urma sa-si ia talpasita pe teren. Am ajuns la timp, ea nu era acolo. M-a apucat panica din nou. Mi s-a scurs si-o lacrima. Era vineri dupa amiaza, tarziu pentru orele lor de lucru, mi-era tare, tare rau, iar alt medic nu stiam in Bucuresti. Prin cap imi zburau injectii, lesinuri pe strada si morti iminente. Un vis. Pana sa alunec de tot in ipohondrie, a aparut doamna. Degeaba, as adauga acum, post consultatie. Mi-a identificat un suflu mitral de a carui descoperire parea foarte mandra (desi nu avea legatura cu motivul pentru care am ajuns eu la ea) si o micoza bucala de la antibioticul pe care-l luam de miercuri (ceva imposibil la momentul respectiv). Adica nimic (in orice caz, nu ce aveam eu). Printre altele sugera ca e grav, dureros ( no shit, Sherlock! ), ca n-o sa scap usor si ca ar trebui sa fac niste injectii. Daca n-are cine sa mi le faca, asta e...nu le fac. Apoi a mazgalit trei hieroglife pe o reteta, and off she went! Hm... parca nu trebuia sa mearga asa afacerea asta... Ori trebuie sa fac injectii, ori nu trebuie, which is it? De cand e pe vrute cand vorbim de medicina? Nu parea prea credibil ce spunea tipa asta acolo. Nici diagnosticul si nici tratamentul nu inspirau pic incredere.

Drept care, i-am alertat pe ai mei. Si-au facut cruce cand au auzit concluzia doamnei doctor si m-au trimis printr-o colega de-a lor la Panduri, institutul de ORL (care zbarnaie, by the way). Rezidentele de acolo au avut o reactie la fel de evlavioasa la aflarea diagnosticului ce mi-a fost pus, urmata de o rostogolire pe jos de ras. Amigdalita aveam. Evidenta, urata si pultacee. Iar situatia urma sa devina complet dezagreabila. Injectiile erau musai (din sase in sase ore timp de sapte zile), trebuia sa fiu tinuta sub observatie (internare), iar operatia de scoatere a amigdalelor nu era exclusa. Cu doi parinti medici in dotare si-un ORList brici peste gard, am scapat usor. Mi-au dat reteta, m-au trimis pachet acasa si la revedere. Daca lucrurile n-ar fi stat asa, internare ar fi scris pe fisa mea.

Intre timp, a trecut saptamana. I-am ars livezile si otravit fantanile cuibului de piranha din gat. L-am trimis la dracu', where it belongs. E grozav cand totul se termina cu bine. Insa totul s-ar fi putut continua altfel de-as fi mers pe mana medicului no1: ori cu o infectie si mai nasoala, ori cu mai multe amigdalite innodate una de alta. Cine a mai avut amigdalita stie ca una singura can be a handful, mai multe ar insemna iad.

Asa ca intamplarea asta nu poate decat sa-mi confirme ceva ce am uitat, dar stiam deja. E foaaaaarte putreda si foarte periculoasa situatia sistemului medical romanesc. Filmul "Moartea domnului Lazarescu" e departe de a fi o gluma (cine nu l-a vazut, sa-l vada). Reflecta foarte bine realitatea, calitatea si moralitatea multor medici din Romania. Asa ca nici prin gand sa nu va treaca sa mergeti fara recomandare la medic (medicul sa va fie recomandat si voi sa fiti recomandati lui). Nici prin gand sa nu va treaca sa nu verificati diagnosticul, tratamentul, etc.

Nu de alta, da’ va jucati cu sanatatea voastra cu toti Looney Tunes astia, care habar n-au medicina, dar o practica fara mustrari de constiinta.

Post liceu am gasit cea mai tare doctorie pentru drame. Medicamentul minune impotriva tututor relelor. Angoase, tristeti, in VAMA vedeti voi pe dracu’. Waaaaay better than Xanax. Nu ca as fi incercat vreodata Xanax :), dar prin comparatie, barem asta pare natural…zic.





Pe vremuri, de fiecare data cand ceva incepea s-o ia razna in viata mea, o porneam de buna voie sau ma lasam dusa de ureche in Vama. Un weekend de exorcizare sa-i zicem. Cam asa cum isi scot babele straiele de sarbatoare ca sa se duca sambata si duminica la biserica la slujbe / sa depuna acatiste ca sa-si spele pacatele / sa revada luminita / sa se incarce de divin, asa mergeam eu in Vama ca sa ma umplu de bine, sa ma repolarizez pe plus.

Vara asta am avut nevoie de-o doza de Vama, iar weekendul asta mi-am luat-o. Premizele erau beton, plecarea asta insemnand o reintregire a pastaii de care vorbeam acum vreo doua luni. M-as fi bucurat de Andrada (pe care n-am mai prins-o de multa vreme la un tete-a-tete), de LOLA (marea surpriza misto din ultima vreme) si de Titus (pe care nu l-am vazut de ani buni). Radu & Mada are regular joys nowadays.

Insa dupa prima seara am trait un sentiment bizar. Eram gata, gata sa bag mana-n foc ca n-am mai gasit Vama mea. Ca sa fie clar, n-am de gand sa reincep povestea cu “s-a stricat Vama”. Vama pe care am cunoscut-o eu era DEJA un ghiveci sinistru pentru “connaisseuri”. Eu am prins firimiturile de dupa festin, dar alea pe care le-am prins mi-au parut lucioase si colorate. Ca sa o citez pe Lola, sunt o mierla. Daca stie careva vreun loc de mers la mare lipsit de bube majore (dubiosi cu lanturi de aur la gat, “papushe”), cu muzichii care fac sa vibreze scarita, ciocanul si nicovala (nu sa pacaneasca), in care sa nu mori de plictiseala, sa-mi zica si mie. Eu nu stiu sa existe. Asa ca in lipsa de o alternativa fezabila, Vama e ok.

Eh, anul asta, dupa prima seara in Vama, am simtit ca nu mai e in stare sa faca vreo terapie cu mine. Sau ca eu nu mai gasesc ce cautam acolo. Si nu pentru ca e un amestec kitschos de stiluri arhitectonice, sau pentru ca e plina de grobieni. Nici pentru ca e betonata toata sau pentru ca s-a ingustat plaja. Si nici pentru ca s-au mutat cluburile de pe plaja pe pamant.

1. Sa fim seriosi, Vama a aratat dubios dintotdeauna, bag mana-n foc!!! Sunt de acord ca au rasarit niste edificii mizerabile care dau multa vigoare aspectului de terci, dar Vama Veche per se nu e un sat frumos. Sfantu Gheorghe e un satuc frumos. Casele sunt toate din acelasi film. E nisip peste tot, iar daca vrei sa-ti faci de cap, poti merge descult oriunde. Cerul se vede intr-un mare fel noaptea. Poti sa te plimbi cu mijloace neaose de transport, daca cumva ti-era dor. E foarte frust si ingrijit. Thumbs up! E absolut beton. O sa plang daca se schimba ceva acolo. Dar Vama e o aparitie dubioasa;

2. Si daca s-a asfaltat, ce? S-a asfaltat pamantul ala pe care-ti rupeai gatul noaptea incercand sa ajungi pe bajbaitelea (caci lumina, mumu), cu niste surubelnite la bord, din punctul A in punctul B. Acum uite ca nu-ti mai rupi gatul. Daca era nisip din ala fin pe care sa poti merge descult din Sfantu Gheorghe, mai intelegeam, asa, mare paguba;

3. De oameni care sa-mi polueze aerul nu am prea dat. Ce-i drept, e sfarsit de vara. Si-or fi epuizat resursele. Dar, altfel, nu ma duc pentru alti oameni in Vama;

4. Iar cluburile s-au mutat de pe plaja pentru ca a inghitit marea malul. N-aveti decat sa depuneti o lacrimatie adresata lui Poseidon.

Nu stiu altii din ce motive merg in Vama, dar eu merg pentru muzica. Problema pe care am avut-o instant acum, a fost cu muzica. Vama e o stare de spirit in care muzica chiar conteaza. E singurul loc in care obisnuiai sa nu auzi muzica USOARA sau pur si simplu PROASTA la foc automat. OK, ati turnat betoane, ati construit ca niste idioti palatele alea cu termopane cu oglinda si inox, dar lasati-mi muzica. Sau dati-mi muzica aia misto… Eu depind de ea, mie imi schimba stari. Nu as putea sa traiesc fara, e atat de importanta pentru mine. Si ma indispune ingrozitor muzica proasta. Vineri am ascultat PESTE TOT muzica si veche si proasta, cam aceeasi de acum 100 de ani (cu schimbari mici, dar jalnice), eu fiind alta (imi place sa cred ca intre timp cred ca mi-a mai crescut capul).

Respectele mele mastodontilor, da’ frate, nu se poate sa existe in continuare acelasi playlist de acum 500 de ani. M-a disperat “Cabron”. O sa vomit daca o mai aud o data. A fost mare hit acum 5 ani. Gaaata! M-a disperat Catalin Crisan cu melodia aia a lui celebra de o tot pun diversi prin Expirat, Stuf, etc. NO MOOOOOOREEEE! Stop it! It’s killing me. Fac tartru de la ea. Si m-au disperat piesele alea minuscule, asa de plictisitoare ca nici nu te obosesti sa retii numele trupei. Basca, exista si muzica noua misto. Daca o cauti suficient, o gasesti. Ce-ar fi sa o incercam si pe aia?

O alta chestie pe care nu o inteleg este CE CAUTA ATATA LUME NOAPTEA LA STUF? Ziua muzica e foarte misto. As indrazni sa zic ca e cea mai misto muzica de pe plaja. Noaptea E HORROR, e incredibil de proasta. Cu toate astea, cand treci pe-acolo gasesti mereu UN PUHOI de oameni: baietii cu hamsii in par, ingropati in nisip si morti de beti, rockerii care stau numai inauntru si planuiesc sa dea foc locului (sper eu), baietii cu pulovarasul innodat la gat si aruncat sauvage peste camasa, grobienii cu pofta de bataie, replici de agatat ieftine a la “ce face fetele, joaca sport?” si semi prostutele la agatat. Se strang toti ca mustele la becul ala atarnat de falusul din fata Stufului si danseaza pe “Drumurile noastre toate”. WOW! Ce ne-am mai distrat!

Bad! Bad Friday! Sambata a fost salvata de prieteni, Shukar Collective (si schimbarea DJ-ului din Expirat?). La 12 noaptea m-am infiintat la Shukar unde am comentat-o pe tipa cea noua. Beton ca aparitie, energie, sex appeal… o roma pe cinste! Dar sunt mult mai tari ceilalti din proiect decat ea. Nu are o voce grozava. In rest, taves bahtalo! Shukar Collective rules!


Dupa concert ne-am indreptat tot spre Expiratul vietii, caci alta varianta mai buna n-am gasit. A fost foarte amuzant. Eram in formula completa de acum 6 ani. Atunci eram toti singuri, neintelesi si lipsiti de pace. 6 ani mai tarziu, sambata, chiar daca ne simteam cu totii cuprinsi / apasati de "adulthood", unii pe cale sa-si puna pirostriile, altii prinsi in chestii neunse cu ulei, am ramas tot numai noi 5. Ar fi fost momentul sa ne facem cu totii cate un tatuaj din ala cretin, care sa ne oripileze a doua zi. N-au vrut. Party poopers!



Mai departe, no more revelations. Just stupid stuff. Mi-am scapat tenisii in mare, m-am facut fleasca incercand sa-i recuperez. Si apoi m-am umplut de nisip. M-am transformat in japonezul care face poze in continuu. M-a cuprins starea de imbratisat oameni dragi si am imbratisat-o la randu-mi. Pacat ca au lipsit cativa din Vama. I-as fi imbratisat :) Dar pentru asta e de vina sucul de mere cu Absolut. Recunosc. M-am abtiguit :)


Concluzia e ori ca Vama nu mai e medicamentul francez H2O pe care-l administrau asistentele ipohondrilor, ori ca m-am facut eu mare (Vama a ramas la fel) si, prin urmare, am pitici mai rezistenti decat gandacii din Regie. To be continued…

PS. In the meantime: TEMA PENTRU ACASA. Cand va intoarceti de la mare, iesiti din Constanta spre Harsova si nu faceti prima la stanga spre Cernavoda, ci o a 2-a la stanga…. Inarmati-va cu o colectie de muzica clasica. Daca n-aveti, merge foarte bine si aia de la OMV (Debussi, Mozart, Beethoven, Prokofiev, ceva fin)… Si cum intrati pe drumul ala, play it. Trebuie sa prindeti seara si premizele unei furtuni. O sa intrati intr-un trip cel putin ciudat....

Eu (mioapa ce nu poarta ochelari desi vede confuz la 5 metri in fata), de pe bancheta din spate, m-am simtit ca la un maraton de filme “SF-Hitchcock”. Pe drumul ala sunt copaci cu coroana bogata care, in bataia vantului, se joaca intr-un mare fel cu imaginatia ta. As fi jurat ca sunt copacii aia umblatori din Lord of the Rings. In stanga si-n dreapta se leagana lanuri de porumb si alte ghizdoave inalte, relativ misterioase pe intuneric, care-ti dau senzatia ca e foarte stramt drumul, sau ca alergi pe un culoar spooky (asta mi-a amintit de fugareala prin lanul de porumb din Signs). Sunt tot soiul de vietati ce-ti taie calea. Fetele se jura ca au vazut si bufnite. Eu am vazut doar vulpea “aparent” zapacita de faruri, care s-a sucit si s-a rasucit de vreo trei ori pana s-a hotarat in ce directie s-o taie din fata masinii. Ted Bundy? Drumul pana in Cernavoda e plin de raspantii... Desigur ca multe dintre ele nu sunt semnalizate. Daca nu stii drumul si nu trece nici dracu', trebuie sa opresti sa scoti harta.... Freddy Krueger… Au aparut la debutul drumului doi sateni calare pe niste mijloace de transport cel putin ciudate pe-ntuneric, a la orci. Dar altfel, nici tipenie de om nu trece pe-acolo. Iar fondanta de pe tort e insight curat din filmele horror. Nu ai semnal pe telefon… Cel putin nu in Orange. Noi ne-am distrat, sort of :)

Imi doresc sa scriu o chestie de ceva vreme si nu stiu cum s-o formulez incat sa-mi obtin sentimentul de eliberare a la “na, c-am zis-o” si in acelasi timp, sa inteleaga realmente doar vreo cativa oameni. Pentru ca nu am gasit “calea”, am reinviat o bucatica dintr-o scriere mai veche “pe pozitiv” :))) ...



"Un neastampar nesuferit imi furnica din talpa pana-n crestet... Insecte!..."Imi doresc fluturi in stomac. Non-stop. Nu glumesc. Vreau fluturi care sa germineze colonii de fluturi, care sa nasca miliarde de fluturi… de toate natiile, nuantele, etc. Nu vreau doar rosii. Vreau sa fie verzi, oranj, galbeni, bej, turquaz (asta pentru miile de barbati care nu stiu ce-i aia), in picatele, degrade, cu aripi patrate, franjurate, in colturi, in coada de randunica, fluturi care sar, plutesc, merg, inoata, fac slalom, dau din picioare, injura si fumeaza, se arunca ... Diferiti sa fie! Si capabili sa induca stari. Sa li se faca training-uri periodice. Sa stea cate-un tartor cu biciul pe ei pana ma fac sa simt… As prefera sa fie delicati, dar daca asta nu merge, sa-mi tipe pana-mi ciulesc urechile. Sa fie pusi la colt daca o dau in bara si sa incerce din nou. Sa fie, Goddamnit.... Stiu ca nu e realist ce vreau... dar asta vreau eu! Din ziua 1 pana in ziua "X" (unde "X" tinde la infinit).  As avea nevoie de ei ACUM!